Îmbunătăţirea calităţii vieţii reprezintă o preocupare permanentă a tuturor societăţilor.

Performanţele obţinute de ele în această privinţă devin, în ultimă instanţă, criterii de ierarhizare a mediilor sociale şi de măsurare a eficienţei actelor de guvernare. Întrucât factorilor economici li s-au atribuit roluri decisive în funcţionarea vieţii sociale, multă vreme s-a crezut că mărimea PIB, multitudinea resurselor materiale disponibile, cantitatea veniturilor salariale, accesul la alimentaţia de calitate, mărimea proprietăţilor materiale acumulate de populaţie, varietatea dotărilor spaţiilor locative etc. ar reflecta direct proporţional calitatea vieţii. În ultimele decenii, nici măcar economiştii nu se mai rezumă
doar la indicatorii economici în judecarea calităţii vieţii.
 
Fără a desconsidera valoarea indicatorilor de acest tip, culturologii, psihosociologii şi asistenţii sociali au reuşit să impună redefinirea calităţii vieţii prin prisma raportului dintre multitudinea nevoilor sau trebuinţelor indivizilor şi/ sau grupurilor şi nivelul satisfacerii nevoilor sau trebuinţelor acestora; expresia matematică a unui asemenea raport ar reflecta, după caz, starea înaltă, normală ori subnormală a calităţii vieţii. O diagnosticare corectă în acest sens rezultă numai prin luarea în calcul a unui complex de indicatori. Prin urmare, la numeroşii indicatori economici, asociaţi de regulă cu nevoile materiale de consum relativ uşor de măsurat, vom fi constrânşi să adăugăm mulţi alţi indicatori: starea de sănătate a populaţiei şi accesul la asistenţa medicală, reţeaua şcolară şi accesul la educaţie, libertatea de exprimare individuală şi grupală, securitatea vieţii şi a proprietăţii, modalităţile de protejare socială a persoanelor şi grupurilor vulnerabile, libertatea de mobilitate pe orizontală şi pe verticală a tuturor categoriilor de indivizi, păstrarea demnităţii umane, co-participarea indivizilor la viaţa comunitară, posibilităţile de nutriţie ecologică, variantele de petrecere a timpului liber şi de refacere a capacităţii de muncă etc.
Valorile aferente acestor indicatori semnalează măsura în care mediile sociale facilitează satisfacerea confortabilă a acelor nevoi şi trebuinţe care depind mai puţin de factorii de natură economică şi mai mult de cei cu specific non-economic. Astfel, nevoia de educaţie, nevoia de integrare socială, nevoia de securitate pe termen lung, nevoia de obţinere a stimei comunitare, nevoia de noutate a experienţei, nevoia de solidaritate socială, nevoia de a participa la acte decizionale colective, nevoia de existenţă civilizată sunt determinante ale manifestărilor umane care presupun în primul rând capitaluri organizatorice, ştiinţifice, paremiologice, politici sociale mai mult sau mai puţin formalizate şi abia în al doilea rând capitaluri economice.
 
În studiul de faţă ne-am propus să diagnosticăm nivelul calităţii vieţii rurale din Regiunea Nord-Est prin prisma a doi indicatori de sinteză de mare relevanţă: serviciile sociale, pe de o parte, şi serviciile de securitate comunitară, pe de altă parte. Complexitatea acestora derivă din faptul că acordă importanţă similară atât resurselor economice, cât şi celor non-economice în funcţionarea socialului, precum şi din cumularea / corelarea informaţiilor oferite de un număr consistent de indicatori dintre cei enumeraţi. Ne-am rezumat investigaţia la comunitatea rurală, deoarece starea serviciilor sociale şi de securitate din cadrul acesteia este inferioară celei existente în mediul urban. Ca atare, a identifica necesarul de servicii sociale şi de securitate din lumea satului românesc actual ar echivala cu aflarea schimbărilor reclamate ca urgente în interiorul acestuia, în vederea reducerii distanţei sociale faţă de oraş şi alinierii lui la exigenţele funcţionale ale satului european.
 
Descarcă raportul de aici.